Am remarcat eu că nu sunt în linie cu restul, dar am zis că e o scăpare de organizare, chiar mi-am permis inconștiența de a zâmbi puțin, eram în mijlocul colegilor, băieții erau strânși oarecum în jurul meu… chiar aveam impresia că va fi o zi specială….
M-am relaxat puțin, mi-am permis luxul de a privi puțin în zare, am lăsat vocile să se estompeze undeva în fundal… simțeam nevoia unei mici relaxări… după o seară de poker.
În secunda următoare am avut impresia că cineva m-a teleportat într-un Dohyō, și în loc să fiu aruncat în afara cercului, adversarul s-a împiedicat și s-a prăbușit peste mine… și nu s-a oprit aici nebunia, cineva m-a legat de o praștie, iar în a doua secundă pe care mi-o mai amintesc, executam figuri liber nealese prin aer. Apoi… o mână caldă m-a ridicat de jos și m-a dus la locul meu.
Ați văzut Edge of Tomorrow? Pentru restul zile eu am fost Tom Cruise. Abia reveneam pe poziție…. BOOOOMMMM! Adversarul de sumo pe mine, apoi parapantist… și la loc comanda.
M-am simțit ca banda de indigo de la mașina de scris… Când m-am întors în dubă zici că ieșisem din schimb de la uzina de negru de fum de la Copșa Mică.
Azi sigur nu a fost cu mașini, probabil au avut ceva cursuri de spărgători de nuci…
P.S.
Dohyō – inelul în care au loc lupte de sumo, un fel de Motorpark Adâncata…